NATO, confruntarea Vestului cu Rusia, ambițiile lui Klaus Iohannis

Klaus Iohannis pare sa se încadreze bine în grila de criterii pentru pozitia de secretar NATO într-un moment extrem de complicat pentru Occident; daca are si calitatile necesare, iata o întrebare la care e dificil de raspuns. Viitorul NATO si soarta securitatii europene sunt fundamental legate de soarta razboiului din Ucraina, mai precis de felul în care se va transa confruntarea dintre Occident si Rusia (unde Vladimir Putin îsi ofera un nou mandat de 6 ani. Si nu oricum, ci cu un scor record de 87 de procente, conform unui exit-poll). În fapt, un deznodamânt al conflictului care va fi perceput de restul planetei drept un succes al Rusiei, va avea probabil reverberatii globale majore, deloc favorabile din punctul nostru de vedere. Realitatea este ca NATO traverseaza o perioada delicata chiar daca aderarea Finlandei si a Suediei a dus la o consolidare a flancului în regiunea Marii Baltice unde Estonia, Letonia si Lituania sunt într-o pozitie vulnerabila în raport cu Federatia Rusa. Sunt însa destule tensiuni interne privind natura si dimensiunea sprijinului pentru Ucraina în care sunt implicate între altele Franta, Germania, Marea Britanie, chiar daca recenta reuniune de la Berlin a asa-numitului triunghi Weimar (Germania, Franta, Polonia) a încercat sa ofere public o imagine de unitate. Exista de altfel tensiuni serioase chiar în interiorul coalitiei de guvernare de la Berlin. Pe fondul unei diminuari constante a sprijinului public din Germania pentru sprijinirea Ucrainei, cancelarul social-democrat Olaf Scholz, al carui partid a pledat traditional pentru o relatie privilegiata cu Moscova, se opune livrarii de rachete Taurus Kievului spre nemultumirea celorlalte doua partide din coalitie si a opozitiei crestin democrate. Interceptarea unei convorbiri online, gestionata neglijent de ofiteri de rang înalt din armata germana, facuta publica de canalul media guvernamental rus RT, si informatia scapata, e neclar daca accidental sau nu, de Scholz despre prezenta unor militari britanici care îi asista pe ucraineni în operarea rachetelor Storm Shadow, au pus suplimentar gaz pe foc în relatiile dintre membrii cheie din NATO. Spre satisfactia Kremlinului. De pilda Ben Wallace, fostul secretar britanic al Apararii, a reactionat dur spunând ca „Scholz a aratat ca, în ceea ce priveste securitatea Europei, el este omul nepotrivit, aflat la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit”. Iar asta se întâmpla într-un moment în care secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, al carui mandat se va încheia la începutul lunii octombrie, le-a cerut aliatilor sa furnizeze urgent Ucrainei munitiile necesare pentru a rezista presiunii militare a Rusiei, în absenta carora situatia de pe front se deterioreaza rapid. În interiorul aliantei exista deosebiri importante atât în privinta dimensiunii sprijinului pentru Ucraina, cât si în privinta perceptiei impactului de ansamblu al conflictului în Europa si pe plan global. Unii considera ca Rusia a fost provocata de expansiunea NATO catre Est si nu face decât sa reactioneze legitim din ratiuni de securitate. Altii chiar sunt de parere ca de fapt NATO nici nu ar trebui sa mai existe din moment ce, la încheierea Razboiului Rece, Pactul de la Varsovia s-a desfiintat. În fine sunt si cei care cred ca tot ce-si doreste Putin este sa se consfinteasca incorporarea Crimeei si a partii din Donbas pe care o controleaza deja si ca Ucraina sa nu intre în NATO. Asa ca daca s-ar ajunge la un acord, razboiul s-ar putea termina relativ satisfacator pentru ambele parti, spre usurarea generala. Ce se uita în toate aceste cazuri este ca, la fel ca Iranul sau China, Rusia este o putere imperiala care priveste lumea si relatiile internationale cu totul altfel decât o face Occidentul. Considera, de pilda, ca este îndrituita legitim sa-si recupereze cel putin o parte din sfera de influenta din perioada Uniunii Sovietice. Într-un discurs relativ recent Putin si-a exprimat regretul chiar fata de pierderea unor teritorii care facusera parte din Imperiul Tarist, precum Polonia si tarile baltice, dupa Primul Razboi Mondial. Este un element esential care trebuie avut în vedere ori de câte ori se discuta despre arhitectura de securitate de pe continent si aspiratiile Federatiei Ruse. De partea cealalta a Atlanticului exista un curent tot mai raspândit la nivelul opiniei publice reticent daca nu chiar ostil continuarii ajutorului pentru Ucraina. Exista o motivatie radicala care pleaca de la premisa ca America trebuie sa se concentreze pe rezolvarea provocarilor interne, în principal cea reprezentata de migratia ilegala acceptata si chiar încurajata de administratia Biden, si o alta care pleaca de la ideea ca având în vedere resursele limitate Statele Unite trebuie sa se concentreze pe competitia cu China lasând conflictul din Ucraina pe seama europenilor. Numai ca e îndoielnic ca europenii vor putea face asta singuri, din cauza capacitatii lor militare limitate, a inexistentei unei baze industriale care sa poata sustine eforturile de razboi, dupa ce, ca urmare a globalizarii, productia de bunuri s-a mutat în mare parte în afara continentului, si, nu în ultimul rând, a deficitului de vointa politica, a pacifismului inoculat la nivelul societatii. Se vorbeste adesea despre PIB-ul cumulat al Europei care îl depaseste cu mult pe cel al Rusiei numai ca nu PIB-urile intra în lupta. S-a vazut de atâtea ori în istorie cum civilizatii sofisticate si bogate, imperii precum cel chinez în perioada invaziei mongole, au sucombat în fata unor agresori brutali foarte determinati. De aceea este de asteptat ca în cazul unei retrageri chiar si partiale, dar semnificative a Americii de pe continent, pe fondul anti-americanismului larg raspândit în Franta si Germania sa prinda consistenta ideea negocierii unui acord separat de securitate cu Moscova, chiar daca tonul dur al unor discursuri poate da impresia contrara. Prin aceasta lentila trebuie privite, de pilda, si ultimele declaratii ale lui Macron. Presedintele francez vrea sa exploateze blocajul din Congresul american privind alocarea bugetara pentru Ucraina si sperietoarea cu posibila revenire a lui Donald Trump la Casa Alba, pentru a readuce în discutie proiectul unei Europe suverane, bineînteles sub cârma Parisului. E drept, sunt si critici rationale legate de maniera în care este abordat sprijinul Kievului. Pe de o parte a existat o diferenta serioasa între retorica Casei Albe din acest punct de vedere si implementare. Si administratia Biden, ca si Olaf Scholz de altfel, au introdus permanent restrictii la livrarile de armament catre Ucraina de teama de a nu provoca Rusia, care ar fi putut duce la escaladare si chiar la un pericol nuclear. În afara de asta devine tot mai clar ca nu este precizat un obiectiv strategic realist în privinta conflictului. Este nerealist sa crezi ca daca nu-i mai dai armament Ucrainei, apropo de ce a spus si Putin în interviul acordat lui Tucker Carlson, se va ajunge repede la negocieri si încetarea conflictului. De ce ar renunta Moscova la obiectivul sau strategic de a controla întreaga Ucraina prin instalarea unui regim marioneta la Kiev atunci când adversarul este într-o pozitie atât de dezavantajoasa? Dar la fel de nerealist începe sa devina si obiectivul maximalist al Ucrainei, acela de a recupera integral teritoriile pierdute în 2014. De altfel chiar si în Ucraina suportul pentru acest obiectiv se redusese, înca din octombrie anul trecut, a scazut de la 70 la 60 de procente. Apoi, doar 17 procente dintre polonezi mai cred ca Ucraina mai poate câstiga razboiul. În timp ce partidele politice care critica sprijinul neconditionat pentru Ucraina, precum AfD în Germania, FPÖ în Austria, partidul lui Marine Le Pen în Franta, sunt în crestere în sondaje. Acesta este contextul în care Klaus Iohannis a anuntat ca se înscrie în cursa pentru obtinerea pozitiei de secretar general NATO. Primele reactii au fost mai degraba critice. Un influent cotidian german, FAZ, nota ca astfel se creeaza tensiuni în alianta într-un moment critic pentru Europa. Mai întâi pentru ca e vorba de o iesire deliberata din economia procedurilor si a circuitului decizional traditional în astfel de cazuri. Conform cutumei, pozitia de secretar general revine unui european si se decide în baza unor consultari în culise în care Statele Unite, care au de departe ponderea militara cea mai mare în organizatie, au un rol hotarâtor. Nu e vorba de nici un fel de proces democratic care sa justifice depunerea unei candidaturi. În al doilea rând, pentru ca deja principalele puteri din NATO, Statele Unite, Marea Britanie, Franta si Germania, îsi anuntasera deja sprijinul pentru premierul olandez Mark Rutte, care în prezent se afla în fruntea unui guvern interimar. Situatia actuala este însa foarte diferita. Din varii motive, opozitia fata de Mark Rutte este substantiala. În primul rând dinspre tarile baltice. De pilda, fostul presedinte al Estoniei, Toomas Hendrik Ilves, a pus în discutie credibilitatea morala a alegerii lui Mark Rutte, care ar fi al patrulea olandez care ar ocupa aceasta functie si s-a aflat timp de 13 ani în fruntea unui guvern cu un buget al apararii mult sub tinta de 2 procente din PIB. În ceea ce îl priveste pe Viktor Orban, acesta nu-i poate ierta lui Rutte criticile dure la adresa sa, dupa cum nici bulgarii nu uita probabil pozitia Olandei în privinta Schengen-ului. Si este posibil ca Erdogan sa fie si el tentat sa se opuna unui politician din Europa de Vest. E un front de rezistenta destul de substantial pe care suporterii lui Rutte vor avea dificultati sa-l destrame prin presiuni în culise. În aceste conditii Klaus Iohannis pare sa fi prins un culoar favorabil, fie pentru pozitia de secretar general, fie pentru a intra eventual în negocieri pentru una din Uniunea Europeana. Un cumul de factori pare sa-l favorizeze: iritarea la nivel personal fata de Rutte, iritarea Estului fata de faptul ca este lasat regulat la o parte la atribuirea unor astfel de pozitii de vârf, lucru pe care nu este simplu sa-l ignori atunci când ai un conflict în imediata vecinatate a acestui flanc NATO, plus importanta în crestere a regiunii Marii Negre. Apoi, un secretar general din Est este si un semnal simbolic transmis Rusiei care cu siguranta nu a renuntat la ideea de a-si recupera macar partial o sfera de influenta în regiune. Dar unul care sa nu fie totusi vazut drept excesiv de agresiv fata de Moscova, asa cum este Kaja Kallas, premierul Estoniei, pe care Rusia a inclus-o pe o lista neagra. Klaus Iohannis pare sa-si fi pregatit cu grija pasii urmarindu-si cu multa determinare interesele proprii. Este posibil ca vizita pe care a facut-o la Kiev în iunie 2022 împreuna cu Emmanuel Macron, Olaf Scholz si Mario Draghi sa fie chiar un gest pregatitor pentru demersul de acum. În afara de asta, un amanunt în general trecut cu vederea este acela ca exact atunci când, pe 22 februarie, Casa Alba îsi anunta sprijinul pentru Mark Rutte, aparea o informatie pe Bloomberg ca si Klaus Iohannis ar fi interesat de pozitia de secretar general. E greu de crezut ca a fost doar o întâmplare. Ce ramâne de stabilit este doar daca presedintele ar fi încercat sa obtina de la americani acceptarea lui pe o lista rezerva. Cunoscând cu câta minutiozitate îsi urmareste interesele si prudenta de care da dovada nu pare deloc exclusa ipoteza. Sigur, întrebarea este daca Klaus Iohannis este potrivit pentru functie. Secretarul general nu are în realitate o mare putere de decizie. În chestiunile majore deciziile le iau în principal marile puteri din NATO, în special America. Îndeplineste însa rolul de diplomat, de mediator daca este cazul, de om de comunicare, rol pe care Jens Stoltenberg l-a jucat cu succes mai ales în acesti ultimi doi ani. Daca ne uitam la ceea ce facut în România multi vor fi tentati sa-l vada nepotrivit pe Klaus Iohannis. Dar în astfel de situatii ceea ce conteaza este încadrarea într-o grila de criterii, diferita fata de cea cu care se opereaza în tara. „Pe plan intern, Iohannis este adesea criticat pentru modul sau distant si stilul laconic”, scrie Brussels Signal. „Dar, în practica, el s-a dovedit a fi un politician extrem de eficient si flexibil, mentinând o puternica influenta asupra puterii prin reformarea guvernelor în momente cheie. În 2021, el a supravegheat chiar crearea unei coalitii stânga-dreapta dupa modelul german, o abilitate politica importanta care ar fi vitala în gestionarea politicii NATO.” La fel, ar putea fi apreciat favorabil si faptul ca sprijinul masiv pentru Ucraina derulat prin România s-a facut extrem de discret. „Iohannis a considerat ca este mai potrivit ca România sa ajute Ucraina în mod discret, dar eficient, chiar si cu pretul recunoasterii internationale”, subliniaza aceeasi publicatie. Care adauga ca un secretar de etnie germana provenit din Est ar fi un liant simbolic între cele doua parti ale continentului. Cât de mult vor cântari aceste argumente în final e dificil de spus. Dar sansa lui Iohannis este ca în acest moment e greu de identificat un contracandidat care sa poata bifa toate casutele, practic obligatorii, pentru pozitia de secretar NATO în aceste vremuri tulburi pentru Alianta.