ALECU RUSSO – neuitatul şi înflăcăratul autor al „Cântării României” - 205 ani de la naştere

... de as fi poet as culege mitologia româna, care-i frumoasa ca si cea latina si greaca, de as fi istoric, as strabate prin toate bordeiele sa descopar o amintire sau o rugina de arma, de as fi gramatic, as calatori pe toate malurile românesti si as culege limba. Alecu Russo – Cugetari  De peste 185 de ani de la debutul sau literar, numele lui Alecu Russo s-a înscris definitiv în cultura si literatura timpului sau ca fiind o personalitate marcanta a Moldovei si a întregii Românii. Si nici nu putea fi altfel din moment ce bogata sa opera literara  avea sa cuprinda importante veleitati scriitoricesti, de la poezie, proza, eseistica, teatru, memorialistica si pâna la critica literara, asa cum stipuleaza cu recunoscuta-i autoritate enciclopedica istoricul si criticul literar George Calinescu, care îl aseaza pe Alecu Russo în capitolul: MESIANICII POZITIVI, 1840 – 1848, Constituirea spiritului critic, dupa Mihail Kogalniceanu si Nicolae Balcescu, în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini si pâna în prezent”, editata la Fundatiile Regale în 1941, dedicându-i operei literare a acestuia nu mai putin de cinci pagini de aprecieri critice (182 – 186).    Definitoriu, într-o aceeasi distincta justete a criticii sale, George Calinescu avea sa conchida: „Numele lui Al.Russo se leaga de obiceiu de Cântarea României”, minunatul sau poem în proza, scris initial în franceza si tradus în româneste de N.Balcescu, care avea sa iste controversa paternitatii, demontata de autorul însusi prin versiunea aparuta în limba româna în 1855, din care va cita:  „Domnul Dumnezeul parintilor nostri înduratu-s´au lacramile tale, norod nemângâiat, înduratu-s´au de durerea plamâilor tale, tara mea? Nu esti îndestul de smerita, îndestul de chinuita, îndestul de sfâsiata? Vaduva de ficiorii cei viteji, plângi fara încetare pe mormintele lor, precum plâng si jalesc femeile displetite pe sicriul mut al sotilor.”    Într-adevar, scris în înaltul spirit stilistic al retorismului romantic caracteristic perioadei pas´optiste, poemul în proza „Cântarea României”, publicat în 1855, s-a dovedit a fi un veritabil manifest revolutionar ce a influentat si a dinamizat simtitor miscarea unionista, culminata stralucitor cu Unirea Principatelor Române de la 1859.     Despre „Cântarea României” avea sa faca mai târziu aprecieri de substanta însusi Nicolae Iorga, considerând-o: „ O simtire tot atât de aleasa pe cât de puternica, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de pareri de rau sau de sperante dau acestei scurte bucati o valoare pe care unii n-au atins-o si n-o ating, si nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai gasit astfel de accente pentru a mângâia si îmbarbata maica în suferinta, «tara cea draga», si în acelasi timp, pentru întâia oara se cauta în desfasurarea evenimentelor ce alcatuiesc istoria noastra un rost filosofic.“   Lasând la o parte „Cântarea României”, tot George Calinescu avea sa-l evidentieze pe Alecu Russo cu pregnanta critica aparte: „Vocatia lui Alecu Russo este în proza memoralistica. El si-a însusit pâna la virtuozitate maniera clasicilor târzii, a lui Xavier de Maistre, a lui Paul-Louis Courie, umorul acela fin, esseistic, scutit de dezordinea fantastica, nu însa scos cu totul din sensibilitatea romantica ce se strecoara în usoara melancolie, în sentimentul grandoarei geologice. Este de altfel un cunoscator perfect al literaturii franceze si un pricepator al autorilor de savoare lingvistica precum Rabelais. Este un contemplativ lucid, spiritual, cu o repede asociatie între lucruri aparent eterogene.”    Si în ceea ce priveste includerea lui Alecu Russo în rândul „initiatorilor spiritului critic”, tot G.Calinescu avea sa sublinieze faptul ca: „Ideile critice ale lui Al. Russo, foarte sanatoase, nu sunt deosebite de ale generatiei lui (Kogalniceanu, Negruzzi, Alecsandri). Sunt exprimate poate cu mai multa legatura logica. El deplângea întâiu de toate pierderea contactului cu mosii si stramosii..”, reluându-i nota lui de amaraciune:  „nimica nu ne mai leaga cu trecutul si fara trecut o societate este schioapa.”    Poate de aceea, facând o trimitere de facto la situatia „schioapa” a României de azi, întrezarim valentele de stralucire si înflacarare patriotica ale operei scriitorului pas´optist, Alecu Russo. de numele sau legându-se si însufletitoarea sa râvna manifestata în initierea, sprijinirea si declansarea Revolutiei de la 1848 în Moldova, a carei ideologie a promovat-o cu entuziasm în scrierile si demersurile sale îndreptate spre înfaptuirea problematicii reformatoare si novatoare a acesteia.    Asupra personalitatii si operei literare a lui Alecu Russo, îndeosebi dupa  sfârsitul scurtei sale vieti, de-a lungul timpului aveau sa se pronunte numeroase „voci” marcante, care i-au recunoscut cu destula apreciere valoroasele sale merite în ceea ce priveste rolul si locul ocupat în literatura româna,  dintre care e bine sa selectam macar câteva:    -  „Alecu Russo este unul dintre acei tineri, care a început si sustinut lupta generatiei noua în contra obiceiurilor ruginite a societatii vechi, el avea mult spirit, mult talent...”  (Vasile Alecsandri) -  „Si Russo, capul cel mai teoretic al acestei scoli critice, adevereste de repetate ori constatarea pe care am facut-o, ca Moldovei i se datoreste cultura româneasca asa cum e astazi...” (Garabet Ibraileanu) -  „...Putin cunoscut de generatia care a urmat, abia azi numele lui începe a patrunde... Dupa ce a ramas definitiv stabilit, ca lui i se datoreste vestita Cântare a României.” (Mihail Sadoveanu) -  „Delicata organizatie a lui Russo, în care nu este simt sa nu vibreze, ne aduce în fata imaginea unui om viu sensibil, pe care gustul modern îl va prefera poate sublimului poet romantic. Imaginatia scriitorului va profita de finetea simturilor sale.” (Tudor Vianu) -  „Russo a fost o inteligenta critica, reprezentativa, utila... un polemist viguros, admirabil prin justetea si înlantuirea argumentelor..” ( Serban Cioculescu) -   „Lung si anevoios a fost drumul pe care a trebuit sa-l parcurga opera modestului si discretului Alecu Russo pâna se poate impune ca una dintre cele mai semnificative si reprezentative ale literaturii noastre pasoptiste, pâna ce scriitorul sa-si ocupe locul meritat astazi aproape necontestat de nimeni, alaturi de personalitati ale generatiei lui de talia unui Mihail Kogalniceanu sau unui Nicolae Balcescu.” (Emil Boldan)   Desigur, sirul luminos al aprecierilor apartinatoare scriitorului Alecu Russo ar mai putea fi continuat într-o aceeasi fasta succesiune a „judecatilor de valoare” exprimate, dar, pentru o mai buna edificare a cititorilor, credem ca a sosit momenttul aruncarii unei priviri iscoditoare, fie ea si succinta, asupra scurtei sale vietii, punând „cap la cap” note  si exegeze stipulate de catre biografii sai.   Potrivit acestora, aflam ca fiul Alecu, s-a nascut la 17 martie 1819, în familia lui Iancu Rusu, un boier basarabean de vita veche, „care stapânea pamânturi în satul Prodanestii vechi de pe valea Rautului” , însa, a carei situatie materiala era, „una destul de modesta”. Mama sa provenea din familia Donici. Se împlinesc de atunci 205 ani!    Dupa G.Calinescu, „rectificarea de mai târziu al numelui în Russo s-a facut în intentia asemanarii cu – omonimul – sau francez, Jean-Jacques Rousseau”. Cu toate ca locul acestei nasteri este înca nelamurit ( dupa unii, Chisinau, dupa altii, Straseni ), în schimb despre locul copilariei sale vom putea afla direct din „Amintiri”–le  scriitorului de mai târziu; aceasta fiind „un sat frumos raschirat între gradini si copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un par mare în mijloc”, din tinutul Chisinaului. Aici, aflat în mijlocul naturii si a oamenilor de la tara, copilul Alecu  „a auzit primele povesti si cântece populare” , cele ce-i vor sadi în suflet  dragostea de tara si de neam, puternic resimtita în opera sa viitoare.   La zece ani, în 1829, ramas orfan de mama, „în urma unei epidemii de holera”, tatal sau îl trimite la studii în Elvetia, pe care le continua la Institutul lui Fr. Naville de lânga Geneva, unde apar si primele sale încercari literare scrise în limba franceza si traduse dupa moartea lui. Cert este ca în 1833, în actele institutului elvetian, apare înregistrat cu numele „Alexandre Russo – moldavien”. În 1835 pleaca la Viena sa studieze comertul, iar pentru a se întretine devine „functionar al unei întreprinderi comerciale turcesti de aici”. În 1836, este expulzat din Austria, „ca suspect politic, din cauza unor poezii publicate”.   E vorba despre poemele: „La mort d´Albaud” si „Epitaphe d´Albaud”, în limba franceza (Louis Albaud fiind un tânar care a atentat la viata regelui Ludovic – Filip si a fost condamnat la moarte). Cum se vede, de pe atunci Alecu Russo s-a dovedit a fi „un revoltat cu adânc spirit al dreptatii si egalitatii”, spirit ce va fi etalat  ulterior, ca „ideolog al miscarii revolutionare de la 1848 din Moldova”.   La 20 de ani, în 1839, se întoarce în Moldova în tinutul Bistritei, acolo unde tatal sau, recasatorit, arendase mosia Negrisoara. Îl cunoaste si se împrieteneste cu Vasile Alecsandri, cu care porneste într-o calatorie prin locurile nemtene, fiind impresionat de frumusetea lor peisagistica si folclorica, iar din calatoriile întreprinse a adunat suficient material etnopshiologic pentru celebra sa lucrare, Piatra Teiului (1841), reeditata în 1915, la Editura Minerva, în talmacirea lui M.Sadoveanu.   Un an mai târziu, în 1840, „în urma unor dezacorduri familiale” se stabileste la Iasi, unde, îndragostit de locurile si de locuitorii Cetatii Iesilor, avea sa scrie în franceza o veridica lucrare: Iassy et ses habitans en 1840, respectiv, Iasii si locuitorii lui la 1840, din care citam un scurt pasaj: „Iasii se întinde domol pe spinarea usor înclinata a unor coline largi, îsi cufunda brâul în râusorul Bahlui si se întinde pâna în mahalaua zisa a Tatarasilor.” Apreciindu-i scrierile, domnitorul Mihail Sturdza îi ofera slujba de asesor la Judecatoria din Piatra Neamt. Aici se dedica si mai mult scrisului si abordeaza stilul dramatic, cu piesele: Bacalia ambitioasa si Jicnicerul Vadra sau Provincialul la Teatrul National. În 1844 moare tatal sau, care nu-i lasa nimic din avere lui Alecu.    La începutul lui 1846 cele doua piese au fost puse în scena la Teatrul Mare de la Copou. În urma reprezentatiei dramei-farsa Jicnicerul Vadra, ce a fost socotita „un atac la adresa domnitorului si a stapânirii”, Alecu Russo este arestat si surghiunit la Manastirea Soveja, din Vrancea, „cu canon de rugaciune si mâncare de fasole”, iar actorii care au jucat-o, la Manastirea Casin. La manastire Alecu Russo nu pierde timpul si scrie jurnalul: Soveja. Ziarul unui detinut politic la 1846, din care se revarsa  convingerile sale de revolta si tot aici va culege balada Miorita pe care o va preda prietenului sau, poetul Vasile Alecsandri. Este eliberat „la cerere” la sfârsitul lui martie si revine la Iasi, unde a redactat tot în franceza jurnalul de la Soveja si a întocmit studiul Poezia poporala în care va „pomeni pentru prima oara balada Miorita.” Cunoscându-l în prealabil pe Nicolae Balcescu, se va ocupa la Iasi, împreuna cu fratii Alecsandri si alti tineri revolutionari, de pregatirea Revolutiei de la 1848, participând la „revolta poetilor” de la Hotelul Petersburg.   Dupa înabusirea miscarii revolutionare, Alecu Russo ia drumul exilului, mai întâi în Bucovina, la mosia Cernauca a fratilor Hurmuzachi, acolo „unde se aflau Costache Negri, Vasile Alecsandri si Alexandru Ioan Cuza”. De aici pleaca în „misiune oficiala” la Viena, stabilind legaturi cu studentii români în drept.   La întoarcerea cu vaporul la Galati i se refuza intrarea în Moldova, asa ca Alecu Russo, împreuna cu N.Balcescu, C.Negri si Iancu Alecsandri, ajung în Ardeal la 2 mai 1848 si participa cu entuziasm la adunarea de pe Câmpia Libertatii de la Blaj, unde erau prezenti tineri din toate proviinciile românesti. Mai apoi, semneaza la Brasov: Printipiile noastre pentru reformarea patriei si Proclamatia partidului national catre români, dupa care, la 15 iunie participa la „adunarea populara de la Lugoj, prezidata de patriotul revolutionar Eftimie Murgu.” Din aceste motive, pe 9 iulie este arestat la Dej si „dus sub escorta la Cluj”, acolo unde va fi întemnitat pâna în septembrie, când va fi eliberat  în urma protestului sau  înaintat catre Consiliul de razboi. În închisoare scrie o parte însemnata din „Cugetari”, care vor fi publicate postum de V.Alecsandri, în 1868, în Foaia societatii pentru literarura si cultura în Bucovina. Dupa eliberare pleaca în Bucovina si de acolo, în 1849 , la Viena si mai departe, în 1850, îl aflam pe Alecu Russo stabilit la Paris.   Am ajuns, iata, la momentul biografic, 1850, anul în care aceasta lucrare apare în revista „România viitoare”, fiind editata de românii exilati la Paris, patetica sa lucrare „Cântarea României”, scrisa în limba franceza, cu o Precuvântare a lui N.Balcescu, ce devine opera de referinta a lui Alecu Russo.   Traducerea acesteia în limba româna si publicarea ei în revista   „România literara”  s-a petrecut abia în 1855, în perioada în care se depuneau, pe tarâmuri politice si culturale, mari eforturi pentru Unirea Principatelor. În 1858, Dimitrie Bolintineanu, atras de mesajul patriotic al poemului în proza apartinator lui Alecu Russo, încearca sa-i faca o traducere în versuri, însa fara a obtine „echivalentul” scontat. În 1851, dupa venirea pe tronul Moldovei a noului domnitor Grigore Alexandru Ghica, Alecu Russo, la chemarea acestuia, se reîntoarce la Iasi si în scurta vreme va elabora si publica în mai multe numere ale ziarului „Zimbrul”, noua sa lucrare, „Studie moldovana”,  în care face o „radiografie” veridica a Moldovei ultimilor 16 ani, concluzionând: „Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpa pâna în vârv: limba, haine, obiceiuri, pâna si numele... numai suntem moldoveni, ci romani”, semnând-o (din precautie!) cu pseudonimul Terentie Hora.    Datorita prigoanei autoritîtilor vremii, activitatea sa publicistica se diminueaza sensibil, dar revine cu si mai mare forta în 1855, prin „Cugetarile” sale care apar în mai multe numere ale revistei unioniste „România viitoare”, scoasa de Vasile Alecsandri, prin care militeaza din rasputeri pentru o limba româna curata si bine stilizata, a carei evolutie sa aiba loc „dupa o cumpanita gândire, care sa tina seama de traditie.” Semnificativa este si „spovedania” sa literara, redata partial în... motto.   Ultimii patru ani ai vietii, bolnav si scârbit de racilele societatii, de cerbicia prigoanei fanariote împotriva unionistilor ieseni, nu se alatura maretei cauze a Unirii Principatelor Române, pentru care luptase la 1848, dar asista cu destula mândrie la înfaptuirea acesteia la 5 si 24 ianuarie 1859. Simtindu-si apropierea sfârsitului, nu pregeta sa-si reafirme sentimentele sale patriotice: „Curaj, prieteni, desteptati-mi Patria, daca vreti sa dorm în pace.” Cu satisfactia Unirii împlinite, la cei 40 de ani înca neîmpliniti, se stinge din viata în noaptea de 4/5 februarie 1859 si este înmormântat în cimitirul Bisericii Barboi, construita între anii 1841- 44, pe locul vechii biserici de la începutul sec. al XVII-lea, ctitorita de vornicul Ursu Barboi. Odata cu desfiintarea cimitirului parohial, osemintele lui Alecu Russo sunt depuse într-o nisa din peretele sudic al pronaosului.   Mormântul scriitorului Alecu Russo     Deasupra osuarului a fost amplasata o placa de marmura neagra, nefixata în perete, în mijlocul careia este sculptat un altorelief cu chipul scriitorului si s-a sapat urmatoarea inscriptie cu litere aurite: ALECU RUSSO n. 17 martie 1819 + 4 februarie 1859. Ale carui slavite oseminte au fost mutate de lînga zidul de afara în sfînta biserica în semn de patriotica recunostinta. Evanghelia este cartea libertatii. Hristos nu a zis: "Ucideti pe acei care nu vreau sa creada în mine", Hristos a zis: "Cuvîntul este pentru toti acei care vreau sa-l asculte".   Biserica Barboi din Iasi                    Mormântul scriitorului Alecu Russo   Se împlinesc de atunci 165 de ani ai vesniiciei scriitorului patriot Alecu Russo, ce avea sa aiba de atunci încoace o posteritate aflata într-un valmasag temporal de „lumini si umbre”, din care se va desprinde întotdeauna, ca un stralucit corolar, patriotismul sau fierbinte si nemuritor, expus, ca nimeni altul, în cele 65 de versete ale Cântarii sale. Pastrez si-acum în minte, din anii liceeni, versetul - talisman nepretuit, ce vibreaza cu o aceeasi intacta rezonanta sufleteasca de mai bine de saizeci de ani: „Nu esti frumoasa, nu esti înavutita?.. N-ai feciori multi care te iubesc? N-ai cartea de vitejie a trecutului si viitorul înaintea ta... pentru ce curg lacrimile tale?..”   Din nefericire, „reformarea” actuala a învatamântului românesc face ca lumina sclipitoare a operei lui Alecu Russo sa paleasca tot mai mult, disparând treptat din manualele scolare si diminuându-se sensibil din programele manifestarilor culturale.   Si, totusi, ca printr-o minune, iata, deslusim în auz, ca un prelung ecou, dangatul clopotului din turnul Bisericii Barboi care îsi cheama enoriasii si nu numai pe ei la slujba de pomenire a lui Alecu Russo, cel care a cântat de-a pururi tara lui draga, România! În spiritul traditiei împamântenite a Cetatii iesene sa-i urmam, deci, chemarea si sa aprindem cu piosenie, ca pe o sfânta datorie, candela neuitarii lui Alecu Russo, pastrând-o nestinsa în sufletele noastre si asta deoarece, dupa cum afirma si Elena Scurtu, alcatuitoarea volumului Alecu Russo – Biobibliografie, editat, în 2004, de catre Universitatea  de la Balti (Republica Moldova), pe frontispiciul caruia figuraeza numele lui Alecu Russo: „Alecu Russo a ramas si va ramâne, pentru generatiile posterioare lui, tânar si înflacarat, scrutând cu temeritate zarile, înrolat cu entuziasmul si febrilitatea temperamentului sau vulcanic în lupta pentru propasirea Patriei”.   Mihai Caba