Grilă de lectură pentru interviul lui Tucker Carlson cu Vladimir Putin (I)

Interviul cu Putin este relevant inclusiv din perspectiva reactiilor pe care le-a stârnit înainte si dupa difuzare. Înainte de a discuta despre interviul lui Tucker Carlson cu Vladimir Putin, care ajunsese deja la peste 125 milioane de vizionari, sunt doua lucruri importante de subliniat: 1. Numarul enorm de ante-pronuntari, în marea lor majoritate înfierari ale lui Tucker Carlson pentru initiativa de a discuta cu Putin; 2. În marea lor majoritate reactiile post-interviu, din mass media sau politice, au spus mai multe despre cei care le-au facut decât despre interviul în sine. Într-o postare pe X (Twitter) în care anunta interviul, Tucker Carlson, probabil cel mai influent jurnalist american al momentului (pâna de curând la Fox News, care a decis sa înceteze contractul cu el, desi emisiunea sa detinea recordul de audienta al televiziunii), a scris ca desi presedintele ucrainean a avut parte de o ampla mediatizare în Vest, mass media occidentale nu i-au oferit ocazia si lui Vladimir Putin sa-si expuna opiniile. Ceea ce nu este adevarat, chiar purtatorul de cuvânt al lui Putin, Dmitri Peskov, a confirmat ca au fost si alte solicitari, care au fost însa respinse. Între cei care au dorit sa-i ia un interviu presedintelui Putin a fost, de pilda, Steve Rosenberg, corespondentul BBC la Moscova. În afara de asta, declaratiile si discursurile lui Putin, precum cel în care a justificat declansarea „operatiunii militare speciale”, maniera oficiala în care Kremlinul descrie invazia din Ucraina, sau amplul eseu de sapte mii de cuvinte al lui Putin facut public la mijlocul anului 2021 al carui mesajul principal era acela ca ucrainenii si rusii sunt de fapt acelasi popor si Ucraina este o tara artificiala, au fost si acestea amplu mediatizate. Nu e însa greu de ghicit de ce a fost acceptat Tucker Carlson în timp ce altii au fost respinsi. Motivul a fost campania sa sustinuta împotriva sprijinului american pentru Ucraina. Dar asta nu înseamna deloc ca în sine demersul nu e unul legitim din punct de vedere jurnalistic. Iar cei care au spus contrariul, unii au vorbit chiar de tradare, în timp altii au cerut ca Tucker Carlson sa nu mai fie primit înapoi în Statele Unite sau sa nu i se mai acorde viza de intrare în UE, nu au facut decât sa se umple de ridicol si sa trimita în derizoriu valorile la care au facut trimitere atunci când au exprimat astfel de opinii. În trecut, interviurile celebrei jurnaliste italiene Oriana Fallaci cu personaje cel putin la fel de controversate, de la Yasser Arafat si Muammar Gaddafi la ayatolahul Khomeini sau generalul nord-vietnamez Giap (în timpul razboiului din Vietnam) au fost privite cu admiratie în mass media. La fel interviul din 1977 al Barbarei Walters cu Fidel Castro. Ideea nu este cât de bun sau de malefic e personajul pe care vrei sa-l intervievezi, ci daca discutia cu el prezinta interes. Lucru de la sine înteles în cazul lui Putin în situatia de fata, cu doua razboaie în curs si poate cel mai tensionat moment în plan geopolitic din perioada postbelica. Sigur, conteaza si cum faci interviul. Cu observatia ca la acest nivel de regula sunt aproape întotdeauna o serie de constrângeri tematice, desi nu stim daca asa s-a întâmplat si acum. Momentul interviului gaseste Kievul într-o situatie critica. Pe front armata ucraineana rezista cu greu presiunii rusilor. Stau prost cu munitiile, la raportul de tiruri de artilerie sunt în dezavantaj în proportie de patru sau chiar cinci la unu, iar în Congresul american bugetul alocat Urcainei este blocat si sunt putine sanse ca impasul sa fie depasit în curând. Din ratiuni politice interne, din cauza spinoasei probleme a granitei de sud, cu Mexicul, prin care intra ilegal, cu voia si din dorinta explicita a administratiei Biden, 2-300 de mii de imigranti lunar, dar si pentru ca la nivelul publicului american au crescut semnificativ retinerile fata de sprijinirea Ucrainei. Un aport în acest sens avându-l si Tucker Carlson. În afara de asta, Ucraina are o criza severa de personal militar, în timp ce pentru Rusia asta nu pare sa fie o problema, si nu doar din cauza raportului populatiei, de peste patru ori mai mare în favoarea Rusiei, ci si, dupa cum spune Yaroslav Timofeev, corespondetul Wall Street Journal în Ucraina, pentru ca „Kremlinului nu-i pasa de victime, Rusia si-a golit închisorile si a trimis zeci de mii de detinuti pe front”. Dar, daca ne întoarcem la interviu, dupa difuzarea acestuia discutiile au avut în vedere pe de o parte prestatia lui Tucker Carlson, pe de alta cea a lui Putin care, am aflat ulterior, a întârziat doua ore, dupa cum stim ca face în mod obisnuit la întâlnirile cu sefi de stat sau de guvern. În general, ambele reactii s-au separat în functie de faliile ideologice. Cu anumite nuante. Iar din acest punct de vedere una dintre cele mai interesante analize o face Konstantin Kisin, realizatorul unuia dintre cele mai populare podcast-uri din Marea Britanie, Triggernometry. Kisin este de origine din Rusia, a emigrat când era copil în Marea Britanie, iar sotia sa este originara din Ucraina. În esenta, reactiile din mass media traditionale din Occident, au fost preponderent negative. Atât la adresa lui Tucker Carlson, cât si la adresa lui Putin. În unele cazuri de o maniera caricaturala, în altele cu observatii valide. De pilda a fost criticat Tucker Carlson ca l-a lasat pe Putin sa se desfasoare în voie fara sa-l întrerupa si fara sa-l corecteze în cazul unor falsificari. Prima critica nu este neaparat justificata nu doar pentru ca acesta este în general stilul sau în interviuri, ci si pentru ca nu este neaparat de aplaudat maniera în care unii jurnalisti încearca sa se scoata mai ales pe ei în evidenta în dauna interlocutorului, abordare des întâlnita si la noi. În cea de-a doua chestiune au fost câteva situatii, în special în zona extinsului expozeu istoric al lui Putin, în care Tucker ar fi trebuit sa intervina. Nu e clar de ce nu a facut-o, pentru ca nu a dorit sa o faca sau pentru ca era depasit de situatie, nefiind pregatit cu o documentare serioasa. Pare mai probabila a doua varianta. Însa, în acelasi timp, lungul expozeu al lui Putin este relevant pentru modul lui de a gândi, a felului în care vede rolul global al Rusiei, relatiile acesteia cu restul Europei, cu Statele Unite si China, si mai ales cum se raporteaza la perioada post-sovietica când Rusia si-a pierdut o mare parte din sfera sa de influenta în fostele state comuniste si în „strainatatea apropiata”, fostele republici sovietice. Un exemplu este maniera în care este interpretata istoria în varianta Putin: Polonia este de fapt adevarata vinovata pentru declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial pentru ca a refuzat „cererea absolut rezonabila a lui Hitler” de a-i oferi teritoriul care lega Germania prin Danzig de Prusia de Est. Acest lucru l-ar fi fortat pe Hitler sa invadeze si sa cucereasca Polonia. Daca Polonia i-ar fi permis lui Hitler sa aiba partile din Polonia pe care le dorea, Hitler nu ar fi fost niciodata fortat sa invadeze. Este acelasi tip de logica care transforma victima în agresor justificând invazia Ucrainei. Arc peste timp, daca Ucraina ar fi cedat Crimeea si estul Ucrainei, Putin nu ar fi fost fortat sa încerce sa cucereasca întreaga tara Ucraina în 2022. „Ei au fost cei care au început razboiul în 2014”, i-a spus Putin lui Tucker Carlson. „Scopul nostru este sa oprim acest razboi. Nu noi am început acest razboi în 2022. Aceasta este doar o încercare de a-l opri.” În acelasi context, liderul rus i-a luat apararea ministrului de externe al lui Stalin, Viaceslav Molotov, si a tratatului de neagresiune negociat de acesta cu omologul sau nazist, Joachim von Ribbentrop. Acest tratat a deschis calea pentru invazia sovietica a Poloniei si anexarii statelor baltice si Basarabiei în Uniunea Sovietica. Acest lucru nu a însemnat nimic altceva, a remarcat însa Putin, decât doar recuperarea „teritoriilor istorice” ale Rusiei. Iar apropo de „recuperarile” sovietice postbelice, restul populatiei germane din Konigsberg, orasul de nastere a lui Kant, rebotezat Kaliningrad dupa includerea în URSS, a fost expulzata cu forta între 1947 si 1948. Teritoriul anexat a fost populat cu cetateni sovietici, în principal etnici rusi. Transfer masiv de populatie care a avut loc si prin alte parti între care si în Moldova sovietica. Într-un videoclip suplimentar postat dupa interviu pe reteaua sa, Tucker Carlson era de parere ca Rusia nu este putere expansionista, are deja atât de mult teritoriu, spunea el. Remarca nu este întâmplatoare, ea vine sa contrazica opinia celor care spun ca Rusia este o amenintare pentru Europa, asa cum am auzit foarte des în ultima vreme, între alte si ca argument de ce ar trebui sprijinita în continuare Ucraina. Pentru ca de partea cealalta opinia cea mai raspândita este aceea ca tot ce vrea Putin este sa pastreze Donbasul si Crimeea asa ca, dupa cum spune liderul de la Kremlin, daca s-ar opri livrarea de arme catre ucraineni, s-ar ajunge rapid la pace. Ideea ca Rusia nu este o putere expansionista este contrazisa de tot ceea ce a facut Rusia în ultimii trei sute de ani, în diferitele ei alcatuiri, Imperiu Tarist sau Uniunea Sovietica. Dupa cum remarca Francoise Thom, sovietolog, profesor de istorie la Sorbona, în toata aceasta perioada Rusia s-a extins în fiecare an cu un teritoriu echivalent cu cel al Olandei. Iar în ceea ce priveste faptul ca razboiul s-ar putea încheia foarte repede si ca Rusia s-ar multumi doar cu teritoriul pe care îl controleaza acum, argument suprem invocat de catre cei care pledeaza în Statele Unite pentru oprirea sprijinului pentru Ucraina, nu ar trebui trecut usor peste ceea ce chiar Putin a spus în interviu. Întrebat daca Rusia si-a atins obiectivele în Ucraina, el a raspuns negativ. Acest lucru se va întâmpla abia dupa ce procesul de „denazificare” va fi finalizat. Ceea ce înseamna, în traducere libera, ca doar atunci când va fi instalat la Kiev un guvern favorabil Moscovei si Occidentul va abandona Ucraina. Bineînteles astfel de „detalii” nu vor schimba opinia celor din spatiul vestic care îi dau dreptate lui Putin, care cred ca razboiul din Ucraina nu este altceva decât un fel de „razboi civil” si spun ca vina pentru conflict revine în întregime Occidentului care s-a extins agresiv catre Est, prin UE si NATO. Acestia provin din segmente ideologice distincte. Pe de o parte e vorba de stânga europeana anti-americana pentru care Statele Unite sunt adversarul ideologic. Un alt segment este reprezentat de curentul anti-american, puternic reprezentat mai ales în Franta si Germania, pentru care prezenta americana în Europa constituie o limitare severa a suveranitatii continentului. În Statele Unite e vorba de altceva. Nu este vorba de anti-americanism, ci de opozitia fata de elitele americane care în opinia acestora neglijeaza interesele nationale si, sub presiunea complexului militaro-industrial, sunt angrenate în ceea ce a primit numele de „razboaie îndepartate” care nu au nimic de a face cu interesul Statelor Unite.